De ce ma iubesti?

             Suntem obsedati de intrebarea asta. Distrugem toate noi-urile pe care le construim cu atata sarg si truda doar pentru ca nu ne convine raspunsul pe care-l primim la ea. “De ce ma iubesti?”, intrebam. “Pentru ca ai niste ochi superbi, pentru ca ma faci fericit, pentru ca… pentru ca.” Dar raspunsul nu este corect. Ceea ce credeai tu ca te face “iubibil/a” nu coincide cu raspunsul pe care-l primesti. Si atunci sovai. Incepi sa cauti raspunsul in ochii celuilalt, sa vezi daca te regasesti in ei. Daca regasesti in ochii partenerului / partenerei persoana care stii tu ca esti. Pentru ca de fapt nu vrei sa stii de ce te iubeste. Vrei sa stii daca meriti ca el/ea sa te iubeasca. Pentru ca tu nu o simti.

            Te simti mediocru, fara talentul vietii, fara skill-ul zambetelor sincere, fara acel “je ne sais quoi” pe care-l merita el. Si te faci mic in sufletul tau, de frica. Te indesi intr-un buzunar de pardesiu de ploaie, unde te regasesti abia atunci cand il imbraci. Cand vine ploaia in viata ta si dai de tine accidental, pe cand cautai un servetel cu care sa-ti stergi nasul. “O nu, uitasem de tine” iti spui. Si esti imbratisat cu amaraciune de eu-l infrigurat si nesigur pe care-l uitasei intr-o seara de singuratate depresiva. Si atunci il impingi timid in fata celuilalt, sperand ca el/ea vazand acest EU sa-ti dea inca o data raspunsul pe care-l cauti de la inceputul noi-ului vostru. Cu sclipirea din privire tremuranda intrebi IAR: “De ce ma iubesti?”. “Pentru ca ai un zambet unic, pentru ca esti sexi, pentru ca esti spiritual/a… pentru ca…”. Si raspunsul este iar gresit. El/ea descrie o alta persoana. Descrie persoana pe care tu i-ai conturat-o cu aburi fierbinti din dorinta de a fi iubit/a, de a nu fi singura, de a simti o rasuflare, alta decat a ta, langa tine, noaptea. Pentru ca si tu te sperii de tine. Ti-e frica de singuratate si incerci sa te agati de singuratatea altora. Dar descoperi doar … ca sunteti singuri impreuna… si totusi separat. Sunteti doi straini pe o scena artificiala creata doar de voi, unul pentru celalalt. Dar niciunul nu da permis de backstage celuilalt, de frica. Frica de a spulbera vraja. Insa incet-incet, trebuie sa-i permiti sa mai traga cate un ochi dincolo de cortina. Si sa-l/o iscodesti cu privirea, sa vezi daca sovaie intre a fugi cat vede cu ochii sau este curios si infometat de mai mult tine. Ii dai eu-l tau cu lingurita, sa-l poata digera, si apoi, dupa ceva vreme il/o intrebi din nou cu un ton strengar: “Auzi, dar tu, de ce ma iubesti?”. “Te iubesc pentru ca faci parte din mine, te-am asimilat ca pe un membru al meu fara de care nu pot trai. Te iubesc pentru ca te respir, te prevad, te ingrijesc. Esti o alta versiune a mea, dar mai buna. D-aia te iubesc!”. Și atunci un zâmbet contagios iti invadeaza fiecare celula constienta si stii ca ai investit eu-l tau bine, pentru ca si tu simti la fel. Sunteti un caz fericit, care a razbit dincolo de aparentele umanului. Acum se iubesc sufletele voastre si ele sunt sincere, nu se pot minti. Nu se vor desparti nici macar daca se dezamagesc, pentru ca… nu te poti desparti de tine insati.

De ce iubim?

Ştie cineva de ce iubim? E o întrebare simplă. Sau nu?
Dacă întrebi pe cineva: “De ce îţi iubeşti partenerul?”, vei obţine un răspuns de genul: mă completează, este lumina vieţii mele şi nu pot trăi fără el/ea. Ăsta e genul de răspuns învăţat şi repetat de atâtea ori de-a lungul timpului, încât îl spun toţi la fel.
Adevărul e că, indiferent de natura ei (mamă,iubit/ă, ţară etc), dragostea nu poate avea o explicaţie logică. Oricât ai încerca prin definiţii filozofice, cercetări ştiinţifice şi spirituale, nu poţi să explici dragostea. E pur şi simplu acolo. La fel ca mişcarea pământului sau bătăile inimii.
Dragostea face parte din noi. E primită la pachet, ca să zic aşa. Nu e nimeni în toată lumea asta care să nu fi iubit vreodată ceva.Toate relaţiile interumane se bazează pe dragoste, în doze mai mari sau mai mici. Când e în doze mici o numim prietenie, când e în cantiăţi mari, sau mari de tot e iubire. Fără iubire n-am exista, în primul rând. Toţi suntem rodul unei iubiri, în fond. Nu-i aşa? Părinţii noştrii trăiesc o poveste de iubire al cărui rod suntem noi şi fraţii noştri.
De multe ori nici nu conştientizăm acest sentiment. Pentru că în fond asta e prin definiţie: un sentiment. Iubim ceva sau pe cineva, fără să ne dăm seama de aceasta.
De cate ori aţi ascultat o melodie la nesfârşit? De cate ori nu v-aţi uitat la în mod repetat la un film, aţi citit o carte, aţi privit o floare? Faceţi acest lucru deoarece iubiţi acea melodie, acel film, acea floare. Iubirea nu se manifestă doar între oameni. Iubirea se află în jurul nostru mereu, la orice colţ, în orice şoaptă şi adiere de vânt. Doar că nu ne dăm noi seama.
De ce iubim?
Pentru că aşa este natura umană. Oamenii sunt construiţi din dragoste. Bucăţică cu bucăţică, dragostea se revarsă în jurul nostru.
Multă lume spune “Pe mine nu mă iubeşte nimeni”. Greşit!!!
Încercaţi să conştientizaţi câtă dragoste este în jurul vostru.
Luaţi o foaie de hârtie şi scrieţi toate lucrurile pe care le iubiţi. Nu glumesc! Chiar faceţi asta! Scrieţi absolut tot. Priviţi apoi câtă dragoste oferiţi. Şi atunci când oferi dragoste, în mod automat primeşti înapoi, pentru că întotdeauna după o acţiune este reacţiune. Pe principiul ce oferi, aia primeşti.
Hai să îmi fac eu propriul exerciţiu, să vedem ce rezultă.
Îmi iubesc mama, tatal, bunicii. Îmi iubesc ţara. Iubesc fetele cu ochi albaştri şi verzi (nu chiar pe toate). Iubesc să scriu, să alerg, să visez , să ma uit la soare, să ma joc cu vântul, să cânt, să dansez, să urlu de fericire… şi lista e lungă. Iubesc să iubesc. Vedeţi?! N-a fost greu! Încercaţi şi voi!
“Te iubesc fără să ştiu cum, sau când, sau unde. Te iubesc  pur şi simplu, fără să analizez prea mult şi fără mândrie; prin urmare, te iubesc pentru că altfel nu pot.” – Pablo Neruda