Pilda despre iubirea neconditionata

Am gasit undeva aceasta pilda si am sa va las sa va bucurati si voi de ea...

''El o privi cu ochii goi...nici o urmă de ea în privirea aceea rece, nici o urmă de ei în sufletul său care din cine ştie ce motiv nu mai ştia simţi în doi...nu mai ştia primii nimic....decît gol şi frig. Părea un ultim naufragiat pe o mare tulbure, plină de furtuni şi rechini...singura lui bărcuţă de salvare era în faţa lui...EA, dar nu o putea vedea...! Parcă viaţa sau destinul îi juca o festă, iar el era prea orb să vadă...prea plin de furie şi răutate, prea plin de sentimente grele, de trădare şi ură.

-Iubitule..., iubitule...îl strigă ea încet cu lacrimi de drag în privire...! Ce pot să fac ca să îţi fie mai uşor? Ce pot să fac ca tu să fii fericit? Ce pot să ucid din mine ca tu să poţi zâmbi din nou?

Lacrimile ei curgeau...vocea îi tremura, sufletul încă spera că el se va reântoarce spre ei din nou...va vedea lumina...şi nu va merge spre întuneric.

-Vreau să-mi dai vederea...! Măcar aşa nu mă voi mai putea vedea prin tine, iar ea îi dădu zâmbind vederea.
-Poftim dragul meu...este vederea mea...măcar o clipă pune-o în ochii tăi să te poţi vedea prin ei..., dar el râzând aruncă în mare privirea ei...

De atunci Soarele răsare mereu cel mai frumos din mare..., iar asta pentru că toţi îl vedem prin ochii copilului din noi, prin ochii frumuseţii, a purităţii şi a iubirii.

-Iubite ce să îţi mai dau ca să poţi fi fericit? întrebă fata din nou care şi fără vedere ştia să-i privească în suflet adânc.
-Vreau să-mi dai glasul tău să nu te mai pot auzi...! spuse bărbatul scrutând-o cu privirea şi zâmbind sfidător.

Tânăra îşi scoase glasul şi i-l dădu, iar el în hohote de plăcere îl aruncă în vânt, iar lebedele îl găsiră plutind peste ape frumoase.
De atunci se spune că lebedele ştiu să cânte doar o dată...înainte de a muri, dar scot cel mai frumos sunet auzit vreodată de om...sunetul unei inimi pline de iubire şi dăruire...a dragostei necondiţionate, iar lumea ştie să-l aprecieze pentru că...aude dincolo de rezonanţe.

-Iar acum îmi vei da inima...ca să nu mai trăieşti defel în existenţa mea..., zise el mulţumit !

Ea îşi scoase inima din piept şi i-o puse pe palme, iar el atunci scoase un strigăt de durere...şi căzu în genunchi...inima ei pulsa, iar din ea curgeau lacrimi mari de iubire formând peste tot numele lui...unde cădeau lacrimile inimii locul se topea de dor şi drag..., iar el începu să plângă ca şi un copil mic...

-Doamne cât de orb şi de crud am fost..., iar lacrimile lui curgeau în timp ce iubita îl sărută cald pe frunte şi pe mâini. Privirea lui era plină de uimire şi emoţie, de căldură şi întrebare:
-Te-am făcut atâta să suferi...ţi-am aruncat vederea şi glasul...ţi-am smuls inima....cât mai poţi să mă ierţi şi să mă iubeşti?

Iar atunci un înger coborî să poată să-i aducă gândul ei pe o bucată de hârtie..., iar acolo scria:
"Iubitule .... voi suferi oricât dacă la capătul durerii vei fi tu aşa cum eşti acuma....voi da tot dacă totul înseamnă fericirea ta...iar dacă va fi să mor...voi muri fericită că pentru prima dată mă vezi prin ochii mei...mă auzi prin glasul meu şi mă simţi prin inima mea...!"

Şi aşa Iubirea şi Necondiţionarea nu pot fi despărţite niciodată...ele nu pot exista una fără alta...., iar Răzbunarea este o armă pe care omul care iubeşte nu o va folosi....pentru că atunci când iubim...nu putem face rău celui iubit...el există pur şi simplu dincolo de cuvinte şi fapte, de acţiuni şi reproşuri....el este omul pe care îl iubim..., iar iubirea sărută nu muşcă, mângâie nu loveşte, simte nu moare, dăruieşte nu e egoistă....există prin fiecare por al fiinţei noastre!